Noi, cei care trăim aici, știam că românii sunt oameni sufletiști, în ciuda faptului că unii dintre noi poate sunt ”mai răi de gură sau de scris”. Și nu de puține ori ne-am făcut rău singuri, preferând să ne îndreptăm atenția către partea mai puțin frumoasă a societății, în loc să acordăm atenția cuvenită oamenilor care merită cu adevărat promovați.
Nu de puține ori ne-am simțit rușinați din cauza felului în care am ajuns să fim priviți. Drojdia societății ajunsese să pună ștampila pe România, iar străinii care nu fuseseră pe la noi și nu ne cunoșteau cu adevărat au ajuns să facă ochii mari și să țină mâna pe portofel când auzeau că sunt ”români” prin zonă.
Era nedrept, dar era oarecum firesc să se întâmple așa, pentru că românul cu bun simț nu făcea valuri pe unde umbla, fiind discret și cu nimic mai prejos decât oamenii din lumea pe care o considerăm civilizată.